facebook portokal

Contact: 0730 650 316

Program L - V: 08:00 - 18:00

comenzi@portokal.ro; online@portokal.ro

TRANSPORT GRATUIT la comenzi mai mari de 150 lei!
  • Pornind de la Nietzsche

Pornind de la Nietzsche

15,00 Lei

Disponibilitate: Stoc epuizat

Isbn: 978-973-726-510-4
Editura: Limes
Limba: Romana

Fii primul care evalueaza acest produs.

Deschizi coletul inainte de plataReturnare produs in 30 de zileTransport gratuitTransport gratuit

  • Descriere
  • Pareri

Detalii

Pornind de la Nietzsche este scrisa de Stefan Borbely si aparuta la EdituraLimes Cluj.

"Destinul unei carti nu este echivalent cu cartea in sine, ci este o reprezentare a acesteia intr-o serie de contexte socioculturale, reprezentare pe care teoriile literare recente au inteles-o ca fiind realizata cu predilectie de catre cititor. Adeseori, acest mecanism de baza, aceasta structura ce intra in configurarea ciclurilor de viata ale unei carti isi estompeaza sensurile devenind rigida, obscurizata. Aplatizat teoretic, cititorul tinde sa piarda istoria determinarilor sale, ajungand o figura cu o genetica pur textuala si cu o ontologie docila. Adevarul este ca, in ciuda complexitatii in care este gandit, cititorul poarta insemnul unui idealism teoretic de luminozitate – fapt comprehensibil insa si justificabil prin natura propriu- zisa a oricarei stiinte teoretice, dar si al unui idealism de substanta. In sensul ca, intr-o acceptiune extinsa, trecand peste reliefurile diverselor modele de cititor, precumpanitoare pare a fi increderea in geniul bun al cititorului. Cititorul-model al lui Eco se propaga in variile ocurente ale cititorului, ca o substanta linistitoare, cu rol de reglare calitativa, a destinului fericit al literaturii in genere. Insa, daca tot am vorbit despre reprezentare, putem sa subliniem faptul ca aceasta presupune o certa distanta intre obiectul pe care doreste sa il dezvaluie, in aceasta ipostaza cartea, si efectiva sa realizare. Functia cititorului intervine in reprezentare, mai intai la nivelul de baza, al realizarii obiectului carte. Aici el participa la structurarea interna a cartii, fiind o figura alteritara fara de care constructia cartii nu ar fi posibila. Este ceea ce a emfazat teoria literara din ultimele decenii. Totodata, la un al doilea nivel, cititorul este un vector al reprezentarii. Nu doar ii este necesitate, ci si orientare, alcatuire. Nu ramane exclusiv la stadiul de anatomie, ci impune o dinamica in vizibilitate. Asadar, conceptului de cititor de pe primul nivel i se adauga intruparile reale de pe al doilea nivel, e drept, si ele subsumabile unor categorii. Am facut toata aceasta introducere pentru a atinge macar in treacat ideea ca cititorul nu garanteaza intotdeauna bunul destin al unei carti. Ca cititorul concept-model-strategie intrinsec unei scrieri literare poate lumina inauntru fara ca aceasta lumina sa se rasfranga si in afara. Cu alte cuvinte, ca e nevoie ca cititorul de profunzime, structural al unei carti sa gaseasca cat mai multe vectorizari care sa asigure o reprezentare cat mai corecta si, in acelasi timp, cat mai capabila sa ofere, la randul ei, vizibilitate. Categoria de cititori inzestrata cu abilitati in a vorbi despre o opera literara, oferind astfel o reprezentare capabila sa ademeneasca la lectura (adica la noi reprezentari) este cea a criticilor literari. Sigur, chiar si acestia se impart in mai multe categorii. Totusi, fara a complica suplimentar lucrurile, putem observa, printr-o simpla privire asupra revistelor literare, ca cele mai multe cronici, recenzii ori eseuri se refera la carti de literatura clare: roman, poezie, proza scurta, jurnal. Mult mai putin numeroase sunt darile de seama asupra eseurilor, a cartilor sau lucrarilor in care genul se inmoaie, in care frontierele dintre diversele discipline ale cunoasterii se sterg in varii proportii. In cazul lor, par a exista mai putine sanse de a accede la vizibilitate si la lectura. Cartea lui Stefan Borbely, Pornind de la Nietzche (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010) este una dintre cartile pentru care destinul nu este usor. O carte al carei cititor naiv trebuie sa fie mai putin naiv decat in genere, o carte al carei cititor model e un ghem strategic mai complicat decat altii si ai carei cititori- legatura, mediatori intre scrierea propriu-zisa si ceilalti au de luptat cu o rezistenta mai puternica a textului de dezvaluit. Aceasta datorita complexitatii pe de o parte structurala si, pe de alta parte, de continut efectiv al cartii. Compozitional vorbind, Pornind de la Nietzsche cuprinde 12 eseuri cu subiect nietzschean, dupa cum insusi autorul precizeaza in introducerea intitulata, semnificativ, Catre cititori. Asadar, un prim indiciu al dificultatii de lectura, de vizibilitate este oferit chiar de natura precizata, asumata, a textului, aceea de eseu. Gen multiperspectival, al ambiguitatii si relaxarii instrumentale, metodologice, eseul reprezinta una dintre formele de scriitura care se scurge cel mai rapid prin sitele valorizatoare ale istoriilor si criticilor literare, cel putin romanesti, care par a retine greu pe cei care il practica. Respectul pare mai usor de acordat decat memoria, dupa cum gradul de accesibilitate al lecturii ramane mult in urma celui al clarificarii acestuia intr-o cronica sau recenzie. Nepasator la toate acestea, Stefan Borbely atrage atentia asupra obstacolelor pe care lectura cartii sale le impune. Gestul este oarecum straniu, contravenind obiceiului de auto-explicitare alunecoasa, de facilitare digestiva a textului ce urmeaza a fi consumat de catre cititori. Autorul subliniaza faptul ca Pornind de la Nietzsche este o constructie noua, insa din piese nu neaparat noi: am grupat in acest volum tematic diferite eseuri cu subiect nietzschean, scrise de mine in ultimii ani, in siajul unor cursuri si seminarii. Nu toate sunt, editorial, inedite (p.6). Disparitatea de context este compensata prin factorul coagulant al unitatii tematice, anume nietzscheanismul. Daca, in general, legatura este perceputa ca element de stabilitate, autorul deconstruieste semantica pozitiva, linistitoare a acesteia, precizand ca ea reprezinta, o coercitie surdinizatoare care, in plus, poate produce suprapuneri, incarcari de sensuri. Depinde insa de cititor daca va sti sa converteasca repetitiile intr-un continut util, pedagogic, ori, altfel spus, sa le inteleaga ca pe un bonus de luminozitate asupra continutului scrierii, asa cum scriitorul insusi le considera. In esenta, intregul cuvant inainte adresat cititorilor functioneaza precum o captatio benevolentiae spinoasa, atipica, constituind o modalitate de configurare a cititorului dorit. Incepeam acest soi de cronica, ce e mai degraba un fel de dare de seama despre o carte foarte speciala, greu captabila intr-o formula critica, prin a sugera ca raportul problematic dintre cititorul structural al unei opere si cel real, multiplu se acutizeaza in cazul unor forme literare oarecum periferice si transgresive, cum, de pilda, eseul, consecintele fiind de ordinul prezentei carentiale intru vizibilitatea comunitatii literare. Dar iata ca, daca cititorul real fuge de reliefurile literare primejdioase, Stefan Borbely actioneaza in mod simetric, selectandu-si cititorul dorit cu demnitate si cu ironie diafana. Iar selectia este atat la nivelul incipient, al pragului de lectura efectiva, prin politica de prevenire pe care autorul o aplica, cat si la nivelul anticipat, de post-lectura, astfel ca cei care vor citi si vor fi exasperati de repetitii sunt mai putini doriti decat cei ingaduitori cu mine – pe care-i prefer… Apoi, rol de selectie a cititorului, desi in subsidiar se poate identifica un soi de instigare la lectura inmuiat la colturi de tiparul antipublicitar, are si autoportretul autorului: ticuri de catedra ale profesorului pedant si scrobit care sunt (p.5), ce isi declara cartea ca rodul exuberant al unei monomanii decomplexate. De altfel, acest succint autoportret este un purtator subtil al insemnului caricaturii nietzscheene. Care devine mai pregnant atunci cand autorul afirma ca nu-i ramane decat sa se disculpe in fata acelora care cred ca vede peste tot Nietzsche (p.6) pentru ca, apoi, spargand acest inceput de concesiereverenta in fata cititorului sa afirme ca, terminand cartea, are impresia ca multe au ramas nedezvaluite, astfel incat: preliminez inca de pe acum ca vor mai fi si alte editii: mai cuprinzatoare decat cea de acum, mai diversificate, mai bune (p.6). Miscarea este strabatuta de impulsuri de excesivitate care, in fond, nu fac decat sa produca convergenta autorului si a scrierilor sale, determinand un soi de estetizare comuna. Stefan Borbely introduce o tensiune stimulativa in relatia cu Cititorul global, nu recurge la temenele calde, ci instituie o distanta care lasa loc de decizie. Pe cel care insa va parcurge drumul cartii il asteapta surprize nebanuite, si o reala imbogatire fiintiala. Deoarece Pornind de la Nietzsche este o carte cu numeroase valente culturale, o carte in care personajul principal e un anumit tip de gandire/ viziune asupra lumii si care se articuleaza in moduri dintre cele mai variate, topind laolalta literatura, critica, istoria literara, filosofia. Frontierele de orice fel devin irelevante pentru un discurs care surprinde dinamici culturale majore, un discurs care paraseste taramul securizant al morfologiei pentru a se avanta pe cel al sintaxelor, al legaturilor instabile, ce se fac si se desfac dupa logici ce platesc adesea tribut unor contexte. Coerenta ramane vizata, ca un fapt creator de sens si reprezentare, dar se de-monolitizeaza, astfel ca autorul vorbeste despre: bucuria descoperirii, la tot pasul, a unor coerente. Primul eseu, intitulat Drumul spre Nietzsche se focalizeaza pe caricatura nietzscheana pentru a explica pe de o parte gandirea lui Nietzsche, asa cum este ea – iar fiindca aceasta e plurala si subversiva sunt chemati si interpretatori celebri ai marelui filosof german, dar nu ca niste neoane teoretice, ci ca meta-gandiri, la randul lor de supus analizei – si pe de alta parte, felul in care Nietzsche se raporteaza la alte gandiri, precum cea platoniciana, renascentista, schopenhauriana, kantiana, rousseauiana, hegeliana etc. Se discuta, astfel, modelul intern gandirii nietzscheene vertebrat pe tensiunea dintre constructie si demolare, teme tipic nietzscheene precum supraomul, mostenirea elina, eroul sau eterna reintoarcere, anti-crestinismul coagulat de fascinatia iritata pentru Isus, relatia dintre fond si forma, amoralismul, critica la adresa lui Kant, filosof dogmatic al datoriei si limitelor sau a lui Rousseau, incapatanat in a conota pozitiv natura, precum si multe altele. Stefan Borbely dovedeste in acest prim eseu veritabile calitati filosofice, supletea interpretarii – de altfel o constanta in scrierile autorului, aplicandu-se nu doar asupra unei gandiri unice intr-o perspectiva statica, ci asupra unui oglindiri a acesteia in altele. Practic un soi de intertextualitate filosofica, de fapt, mai corect spus, culturala, deoarece, asa cum reiese din cartea de fata, dar si din altele, pentru autor filosofia transcende spatiul ingust al unei gandiri auto-centrate, intr-o desfatare prelungita cu sine, pentru a se revarsa si peste alte zone de manifestare a spiritului uman. Aceste calitati facute posibile, pe langa eruditia extraordinara a autorului, cunoscuta si apreciata, si de o inteligenta pe masura sunt dublate de o tehnica a expunerii care nu scartaie nici a rugina livresca, nici a incrancenare filozofarda. Suntem scutiti de spectacolul unor zvarcoliri intelectuale, exista o degajare, o naturalete a discursului care arata ca autorul se simte in propriile sale asumptii ca un peste in apa, daca ne e permis familiarismul. Celelalte eseuri pornesc oarecum invers decat cel dintai. Nu de la gandirea nietzscheana, ci de la opere literare care au fost influentate de catre aceasta, mai mult sau mai putin direct, mai mult sau mai putin asumat. Aplicand o grila nietzscheana de interpretare, in directia regasirii unor constante in magma literara analizata, dar si a observarii formelor literare intr-o optica ea insasi nietzscheana, de coabitare, plastica, a contrariilor energetice, caci: forma semnifica stratul superior al tensiunii si reunirii contrariilor, „lupta”, in sanul careia presiunea plasticizanta a substantei (secventa afirmativa) se intalneste cu dinamica depasirii de sine a oricarei forme existente (secventa negativa, opusa) (p.22). Asadar, nu avem de-a face cu o hermeneutica a excavarii arheologice, ci cu una a intrepatrunderii straturilor, a unui relativism sprinten si niciodata debil. Uneori Nietzsche este cel efectiv descoperit in operele luate in discutie, inchis in contururi aproximativ bine definite, alteori operele respective sunt cele care configureaza un Nietzsche raspandit intr-o gandire care-l emana din spatii inedite, astfel ca, in ultima instanta, scrierile lui Stefan Borbely instaureaza o serie de retele ale unui dialog cultural cu rezultate fericite pentru individualitatea operelor investigate, la fel ca si pentru ceea ce le prelungeste catre ceva ce nu le este neaparat specific. Scriitorii plasati in raza de influenta nietzscheana sunt Thomas Mann, Paul Valery, Hemann Hesse, Rainer Maria Rilke, Tudor Vianu si D.H. Lawrence. Cel mai mult autorul isi concentreaza, cantitativ vorbind, atentia asupra lui Thomas Mann – trei eseuri si a lui Hermann Hesse – patru eseuri. Stefan Borbely sesizeaza si explica cum, printre diverse intrupari ale mortii, aflam, la Thomas Mann, o poetica a mortii ca text, evidenta atat in Moarte la Venetia, cat mai ales in Doctor Faustus, unde Adrian Leverkuhn regreseaza lingvistic, ajungand in sfera neutra a citatului si in cea a unei temporalitati ce se scurge abundent, hemoragice, astfel incat, limba sa devine anormala, cu inflexiuni medievale si o topica adesea contorsionata, nefireasca (p.34), in esenta o limba a mortii. Autorul scoate in evidenta si alte mecanisme prin care moartea, subiect nietzschean cu prisosinta, este realizata literar de catre Thomas Mann. Spre exemplu, copiii sunt vehicule prin care fondul ancestral, energiile preformale intra in scena vietii, producand dezechilibre la nivelul suprafetei, a vizibilitatii ce-si exhiba si anuleaza, nietzschean, interioritatea, consecinta fiind ca toti copiii (…) ucid, sunt ucisi sau mor prematur (p.57). Prin moartea pe care o aduc, copii devin rezolvitori ai dereglarii pe care ei insisi au starnit-o. Un alt fel de analiza intreprinde Stefan Borbely asupra lui Tudor Vianu, ca fiinta nietzscheana, doar partial asumata ca atare, polarizata dureros intre fond si masca, intre apolinic si dionisiac. Sintaxa culturala nietzscheana pare a nu se dezagrega nici scoasa din mediul antiseptic al creatiilor artistice, ba dimpotriva. Gandirea nietzscheana este in sine alergica la claustrari si siluiri formalizatoare. Astfel putem vorbi despre nietzscheanismul unei personalitati culturale. Drept e totusi ca elasticitatea sa nu este la indemana orisicui. In analiza celor zece elegii duineze ale lui Rilke, autorul se dovedeste atat un fin interpret al unui lirism deloc facil, cat si capabil sa reliefeze structurile care leaga poezia si poeticitatea cu zone culturale mai largi, mitice, simbolice, psihanalitice, ale imaginarilor sociale sau spatiale. Eseurile dedicate lui Hesse reusesc sa edifice o poetica hessiana, de descendenta nietzscheana a operei de arta, continuand sa adune si sa aranjeze aspecte noi referitoare la o conceptie estetizanta asupra mortii, de sorginte nietzscheana. Opera de arta se construieste la Hesse, dupa cum arata autorul, pe mai multe paliere. Ca opera-produs, asa cum se petrece la Klingsor, creator al unui tablou dionisiac, un autoportret in care natura si energiile ancestrale izbucnesc, proiectand individualul in sfera largita a cosmicului si aducand moartea celui ce se resoarbe in opera sa, care de fapt nici nu-i mai apartine. Ca proces, fictionalizare a existentei proprii, cum se petrece, de pilda, la Knulp, pentru care vagabondajul reprezinta o fictionalizare poetizanta, eliberatoare (p.174). In ceea ce vizeaza artisticitatea fiintei, necesara, la Hesse, este adesea mama. Ea reprezinta dionisiacul refulat, originea negata care trebuie recuperata in drumul spre moarte, spre recuperarea sinelui in vederea pierderii ulterioare. Stefan Borbely pune in lumina thanatologia exploziva (p.186), semn sub care opera de arta, dar si artisticitatea ca posibilitate a fiintei vin in lume, in contextul extins al unei culturi europene ce contrasteaza cu cea orientala. Imersiunea, si de lectura si critica, in textele acestei carti, concomitent dense si ludice, complexe si seducatoare ar putea continua la nesfarsit. Ne vom opri insa aici, incercand sa explicam in final nu continutul cartii, ci arhitectura, constructia-rezumat a cartii, semnificatiile sale pe planul interpretarii. Cele cateva fraze prin care am incercat sa aducem mai aproape de cititor cartea de fata sunt partiale si oarecum aleatoare. Caci, daca in general o carte nu este niciodata epuizabila in actul critic care o explica sau o aduce la cunostinta comunitatii literare, lucru ce pare elementar si de bun simt astazi, cu Pornind de la Nietzsche acest fapt este inca si mai clar. Insusi titlul este o dovada ca punctul final, capatul nu este dorit si nici macar nu este luat in calcul. Aspect care se cristalizeaza si mai puternic in cuvantul inainte adresat cititorilor. Mai mult, se afirma implicit o poetica a liberei circulatii a sensului, sens care nu este pur impuls semantic, de botez semnificational al lumii, ci un sens care se configureaza, cum altfel, pornind de la Nietzsche. Nietzscheanismul pus in joc de Stefan Borbely imbratiseaza in esenta o gandire-sambure, apta sa se inmulteasca teoretic infinit din ea insasi in diferitele medii culturale pe care le viziteaza. Acesta este si unul dintre motivele pentru care exista o certa frustrare a criticului si, banuiesc, si a cititorului deopotriva. Caci ceea ce reuseste autorul este un soi de naratiune culturala deloc des intalnita in literatura noastra actuala, de poveste cu personaje sintactice (nu e intamplator cuvantul) ce captiveaza extrem, dar care este mai putin docila in a se lasa narata la randul ei de catre un altul, respectiv cititorul sau criticul. Iar problema nu se ridica numai de pe axa eruditie-memorie-densitate informationala, cu toate ca nici ea nu este neglijabila. Oricum, abolirea granitelor si topirea lor intrun spatiu mai generos pe care il putem numi fie al cunoasterii, fie al gandirii, fie al culturii nu se face in favoarea unui perimetru sau altul. Altfel spus, citind eseurile lui Stefan Borbely afli un Nietzsche imbogatit de strasnica baie literara efectuata, la fel cum, similar, scrierile literare si regiunile culturale vizate cumuleaza noi valente, noi posibilitati de abordare. Apoi, intertextualitatea devine intercontextualitate si invers. Cititorului, de orice soi, nu ii va fi usor cu aceasta carte. Insa beneficiile pe care le va avea de pe urma sa, estetice, culturale, informationale, cathartice chiar, vor fi pe masura." Adriana Teodorescu"Destinul unei carti nu este echivalent cu cartea in sine, ci este o reprezentare a acesteia intr-o serie de contexte socioculturale, reprezentare pe care teoriile literare recente au inteles-o ca fiind realizata cu predilectie de catre cititor. Adeseori, acest mecanism de baza, aceasta structura ce intra in configurarea ciclurilor de viata ale unei carti isi estompeaza sensurile devenind rigida, obscurizata. Aplatizat teoretic, cititorul tinde sa piarda istoria determinarilor sale, ajungand o figura cu o genetica pur textuala si cu o ontologie docila. Adevarul este ca, in ciuda complexitatii in care este gandit, cititorul poarta insemnul unui idealism teoretic de luminozitate – fapt comprehensibil insa si justificabil prin natura propriu- zisa a oricarei stiinte teoretice, dar si al unui idealism de substanta. In sensul ca, intr-o acceptiune extinsa, trecand peste reliefurile diverselor modele de cititor, precumpanitoare pare a fi increderea in geniul bun al cititorului. Cititorul-model al lui Eco se propaga in variile ocurente ale cititorului, ca o substanta linistitoare, cu rol de reglare calitativa, a destinului fericit al literaturii in genere. Insa, daca tot am vorbit despre reprezentare, putem sa subliniem faptul ca aceasta presupune o certa distanta intre obiectul pe care doreste sa il dezvaluie, in aceasta ipostaza cartea, si efectiva sa realizare. Functia cititorului intervine in reprezentare, mai intai la nivelul de baza, al realizarii obiectului carte. Aici el participa la structurarea interna a cartii, fiind o figura alteritara fara de care constructia cartii nu ar fi posibila. Este ceea ce a emfazat teoria literara din ultimele decenii. Totodata, la un al doilea nivel, cititorul este un vector al reprezentarii. Nu doar ii este necesitate, ci si orientare, alcatuire. Nu ramane exclusiv la stadiul de anatomie, ci impune o dinamica in vizibilitate. Asadar, conceptului de cititor de pe primul nivel i se adauga intruparile reale de pe al doilea nivel, e drept, si ele subsumabile unor categorii. Am facut toata aceasta introducere pentru a atinge macar in treacat ideea ca cititorul nu garanteaza intotdeauna bunul destin al unei carti. Ca cititorul concept-model-strategie intrinsec unei scrieri literare poate lumina inauntru fara ca aceasta lumina sa se rasfranga si in afara. Cu alte cuvinte, ca e nevoie ca cititorul de profunzime, structural al unei carti sa gaseasca cat mai multe vectorizari care sa asigure o reprezentare cat mai corecta si, in acelasi timp, cat mai capabila sa ofere, la randul ei, vizibilitate. Categoria de cititori inzestrata cu abilitati in a vorbi despre o opera literara, oferind astfel o reprezentare capabila sa ademeneasca la lectura (adica la noi reprezentari) este cea a criticilor literari. Sigur, chiar si acestia se impart in mai multe categorii. Totusi, fara a complica suplimentar lucrurile, putem observa, printr-o simpla privire asupra revistelor literare, ca cele mai multe cronici, recenzii ori eseuri se refera la carti de literatura clare: roman, poezie, proza scurta, jurnal. Mult mai putin numeroase sunt darile de seama asupra eseurilor, a cartilor sau lucrarilor in care genul se inmoaie, in care frontierele dintre diversele discipline ale cunoasterii se sterg in varii proportii. In cazul lor, par a exista mai putine sanse de a accede la vizibilitate si la lectura. Cartea lui Stefan Borbely, Pornind de la Nietzche (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010) este una dintre cartile pentru care destinul nu este usor. O carte al carei cititor naiv trebuie sa fie mai putin naiv decat in genere, o carte al carei cititor model e un ghem strategic mai complicat decat altii si ai carei cititori- legatura, mediatori intre scrierea propriu-zisa si ceilalti au de luptat cu o rezistenta mai puternica a textului de dezvaluit. Aceasta datorita complexitatii pe de o parte structurala si, pe de alta parte, de continut efectiv al cartii. Compozitional vorbind, Pornind de la Nietzsche cuprinde 12 eseuri cu subiect nietzschean, dupa cum insusi autorul precizeaza in introducerea intitulata, semnificativ, Catre cititori. Asadar, un prim indiciu al dificultatii de lectura, de vizibilitate este oferit chiar de natura precizata, asumata, a textului, aceea de eseu. Gen multiperspectival, al ambiguitatii si relaxarii instrumentale, metodologice, eseul reprezinta una dintre formele de scriitura care se scurge cel mai rapid prin sitele valorizatoare ale istoriilor si criticilor literare, cel putin romanesti, care par a retine greu pe cei care il practica. Respectul pare mai usor de acordat decat memoria, dupa cum gradul de accesibilitate al lecturii ramane mult in urma celui al clarificarii acestuia intr-o cronica sau recenzie. Nepasator la toate acestea, Stefan Borbely atrage atentia asupra obstacolelor pe care lectura cartii sale le impune. Gestul este oarecum straniu, contravenind obiceiului de auto-explicitare alunecoasa, de facilitare digestiva a textului ce urmeaza a fi consumat de catre cititori. Autorul subliniaza faptul ca Pornind de la Nietzsche este o constructie noua, insa din piese nu neaparat noi: am grupat in acest volum tematic diferite eseuri cu subiect nietzschean, scrise de mine in ultimii ani, in siajul unor cursuri si seminarii. Nu toate sunt, editorial, inedite (p.6). Disparitatea de context este compensata prin factorul coagulant al unitatii tematice, anume nietzscheanismul. Daca, in general, legatura este perceputa ca element de stabilitate, autorul deconstruieste semantica pozitiva, linistitoare a acesteia, precizand ca ea reprezinta, o coercitie surdinizatoare care, in plus, poate produce suprapuneri, incarcari de sensuri. Depinde insa de cititor daca va sti sa converteasca repetitiile intr-un continut util, pedagogic, ori, altfel spus, sa le inteleaga ca pe un bonus de luminozitate asupra continutului scrierii, asa cum scriitorul insusi le considera. In esenta, intregul cuvant inainte adresat cititorilor functioneaza precum o captatio benevolentiae spinoasa, atipica, constituind o modalitate de configurare a cititorului dorit. Incepeam acest soi de cronica, ce e mai degraba un fel de dare de seama despre o carte foarte speciala, greu captabila intr-o formula critica, prin a sugera ca raportul problematic dintre cititorul structural al unei opere si cel real, multiplu se acutizeaza in cazul unor forme literare oarecum periferice si transgresive, cum, de pilda, eseul, consecintele fiind de ordinul prezentei carentiale intru vizibilitatea comunitatii literare. Dar iata ca, daca cititorul real fuge de reliefurile literare primejdioase, Stefan Borbely actioneaza in mod simetric, selectandu-si cititorul dorit cu demnitate si cu ironie diafana. Iar selectia este atat la nivelul incipient, al pragului de lectura efectiva, prin politica de prevenire pe care autorul o aplica, cat si la nivelul anticipat, de post-lectura, astfel ca cei care vor citi si vor fi exasperati de repetitii sunt mai putini doriti decat cei ingaduitori cu mine – pe care-i prefer… Apoi, rol de selectie a cititorului, desi in subsidiar se poate identifica un soi de instigare la lectura inmuiat la colturi de tiparul antipublicitar, are si autoportretul autorului: ticuri de catedra ale profesorului pedant si scrobit care sunt (p.5), ce isi declara cartea ca rodul exuberant al unei monomanii decomplexate. De altfel, acest succint autoportret este un purtator subtil al insemnului caricaturii nietzscheene. Care devine mai pregnant atunci cand autorul afirma ca nu-i ramane decat sa se disculpe in fata acelora care cred ca vede peste tot Nietzsche (p.6) pentru ca, apoi, spargand acest inceput de concesiereverenta in fata cititorului sa afirme ca, terminand cartea, are impresia ca multe au ramas nedezvaluite, astfel incat: preliminez inca de pe acum ca vor mai fi si alte editii: mai cuprinzatoare decat cea de acum, mai diversificate, mai bune (p.6). Miscarea este strabatuta de impulsuri de excesivitate care, in fond, nu fac decat sa produca convergenta autorului si a scrierilor sale, determinand un soi de estetizare comuna. Stefan Borbely introduce o tensiune stimulativa in relatia cu Cititorul global, nu recurge la temenele calde, ci instituie o distanta care lasa loc de decizie. Pe cel care insa va parcurge drumul cartii il asteapta surprize nebanuite, si o reala imbogatire fiintiala. Deoarece Pornind de la Nietzsche este o carte cu numeroase valente culturale, o carte in care personajul principal e un anumit tip de gandire/ viziune asupra lumii si care se articuleaza in moduri dintre cele mai variate, topind laolalta literatura, critica, istoria literara, filosofia. Frontierele de orice fel devin irelevante pentru un discurs care surprinde dinamici culturale majore, un discurs care paraseste taramul securizant al morfologiei pentru a se avanta pe cel al sintaxelor, al legaturilor instabile, ce se fac si se desfac dupa logici ce platesc adesea tribut unor contexte. Coerenta ramane vizata, ca un fapt creator de sens si reprezentare, dar se de-monolitizeaza, astfel ca autorul vorbeste despre: bucuria descoperirii, la tot pasul, a unor coerente. Primul eseu, intitulat Drumul spre Nietzsche se focalizeaza pe caricatura nietzscheana pentru a explica pe de o parte gandirea lui Nietzsche, asa cum este ea – iar fiindca aceasta e plurala si subversiva sunt chemati si interpretatori celebri ai marelui filosof german, dar nu ca niste neoane teoretice, ci ca meta-gandiri, la randul lor de supus analizei – si pe de alta parte, felul in care Nietzsche se raporteaza la alte gandiri, precum cea platoniciana, renascentista, schopenhauriana, kantiana, rousseauiana, hegeliana etc. Se discuta, astfel, modelul intern gandirii nietzscheene vertebrat pe tensiunea dintre constructie si demolare, teme tipic nietzscheene precum supraomul, mostenirea elina, eroul sau eterna reintoarcere, anti-crestinismul coagulat de fascinatia iritata pentru Isus, relatia dintre fond si forma, amoralismul, critica la adresa lui Kant, filosof dogmatic al datoriei si limitelor sau a lui Rousseau, incapatanat in a conota pozitiv natura, precum si multe altele. Stefan Borbely dovedeste in acest prim eseu veritabile calitati filosofice, supletea interpretarii – de altfel o constanta in scrierile autorului, aplicandu-se nu doar asupra unei gandiri unice intr-o perspectiva statica, ci asupra unui oglindiri a acesteia in altele. Practic un soi de intertextualitate filosofica, de fapt, mai corect spus, culturala, deoarece, asa cum reiese din cartea de fata, dar si din altele, pentru autor filosofia transcende spatiul ingust al unei gandiri auto-centrate, intr-o desfatare prelungita cu sine, pentru a se revarsa si peste alte zone de manifestare a spiritului uman. Aceste calitati facute posibile, pe langa eruditia extraordinara a autorului, cunoscuta si apreciata, si de o inteligenta pe masura sunt dublate de o tehnica a expunerii care nu scartaie nici a rugina livresca, nici a incrancenare filozofarda. Suntem scutiti de spectacolul unor zvarcoliri intelectuale, exista o degajare, o naturalete a discursului care arata ca autorul se simte in propriile sale asumptii ca un peste in apa, daca ne e permis familiarismul. Celelalte eseuri pornesc oarecum invers decat cel dintai. Nu de la gandirea nietzscheana, ci de la opere literare care au fost influentate de catre aceasta, mai mult sau mai putin direct, mai mult sau mai putin asumat. Aplicand o grila nietzscheana de interpretare, in directia regasirii unor constante in magma literara analizata, dar si a observarii formelor literare intr-o optica ea insasi nietzscheana, de coabitare, plastica, a contrariilor energetice, caci: forma semnifica stratul superior al tensiunii si reunirii contrariilor, „lupta”, in sanul careia presiunea plasticizanta a substantei (secventa afirmativa) se intalneste cu dinamica depasirii de sine a oricarei forme existente (secventa negativa, opusa) (p.22). Asadar, nu avem de-a face cu o hermeneutica a excavarii arheologice, ci cu una a intrepatrunderii straturilor, a unui relativism sprinten si niciodata debil. Uneori Nietzsche este cel efectiv descoperit in operele luate in discutie, inchis in contururi aproximativ bine definite, alteori operele respective sunt cele care configureaza un Nietzsche raspandit intr-o gandire care-l emana din spatii inedite, astfel ca, in ultima instanta, scrierile lui Stefan Borbely instaureaza o serie de retele ale unui dialog cultural cu rezultate fericite pentru individualitatea operelor investigate, la fel ca si pentru ceea ce le prelungeste catre ceva ce nu le este neaparat specific. Scriitorii plasati in raza de influenta nietzscheana sunt Thomas Mann, Paul Valery, Hemann Hesse, Rainer Maria Rilke, Tudor Vianu si D.H. Lawrence. Cel mai mult autorul isi concentreaza, cantitativ vorbind, atentia asupra lui Thomas Mann – trei eseuri si a lui Hermann Hesse – patru eseuri. Stefan Borbely sesizeaza si explica cum, printre diverse intrupari ale mortii, aflam, la Thomas Mann, o poetica a mortii ca text, evidenta atat in Moarte la Venetia, cat mai ales in Doctor Faustus, unde Adrian Leverkuhn regreseaza lingvistic, ajungand in sfera neutra a citatului si in cea a unei temporalitati ce se scurge abundent, hemoragice, astfel incat, limba sa devine anormala, cu inflexiuni medievale si o topica adesea contorsionata, nefireasca (p.34), in esenta o limba a mortii. Autorul scoate in evidenta si alte mecanisme prin care moartea, subiect nietzschean cu prisosinta, este realizata literar de catre Thomas Mann. Spre exemplu, copiii sunt vehicule prin care fondul ancestral, energiile preformale intra in scena vietii, producand dezechilibre la nivelul suprafetei, a vizibilitatii ce-si exhiba si anuleaza, nietzschean, interioritatea, consecinta fiind ca toti copiii (…) ucid, sunt ucisi sau mor prematur (p.57). Prin moartea pe care o aduc, copii devin rezolvitori ai dereglarii pe care ei insisi au starnit-o. Un alt fel de analiza intreprinde Stefan Borbely asupra lui Tudor Vianu, ca fiinta nietzscheana, doar partial asumata ca atare, polarizata dureros intre fond si masca, intre apolinic si dionisiac. Sintaxa culturala nietzscheana pare a nu se dezagrega nici scoasa din mediul antiseptic al creatiilor artistice, ba dimpotriva. Gandirea nietzscheana este in sine alergica la claustrari si siluiri formalizatoare. Astfel putem vorbi despre nietzscheanismul unei personalitati culturale. Drept e totusi ca elasticitatea sa nu este la indemana orisicui. In analiza celor zece elegii duineze ale lui Rilke, autorul se dovedeste atat un fin interpret al unui lirism deloc facil, cat si capabil sa reliefeze structurile care leaga poezia si poeticitatea cu zone culturale mai largi, mitice, simbolice, psihanalitice, ale imaginarilor sociale sau spatiale. Eseurile dedicate lui Hesse reusesc sa edifice o poetica hessiana, de descendenta nietzscheana a operei de arta, continuand sa adune si sa aranjeze aspecte noi referitoare la o conceptie estetizanta asupra mortii, de sorginte nietzscheana. Opera de arta se construieste la Hesse, dupa cum arata autorul, pe mai multe paliere. Ca opera-produs, asa cum se petrece la Klingsor, creator al unui tablou dionisiac, un autoportret in care natura si energiile ancestrale izbucnesc, proiectand individualul in sfera largita a cosmicului si aducand moartea celui ce se resoarbe in opera sa, care de fapt nici nu-i mai apartine. Ca proces, fictionalizare a existentei proprii, cum se petrece, de pilda, la Knulp, pentru care vagabondajul reprezinta o fictionalizare poetizanta, eliberatoare (p.174). In ceea ce vizeaza artisticitatea fiintei, necesara, la Hesse, este adesea mama. Ea reprezinta dionisiacul refulat, originea negata care trebuie recuperata in drumul spre moarte, spre recuperarea sinelui in vederea pierderii ulterioare. Stefan Borbely pune in lumina thanatologia exploziva (p.186), semn sub care opera de arta, dar si artisticitatea ca posibilitate a fiintei vin in lume, in contextul extins al unei culturi europene ce contrasteaza cu cea orientala. Imersiunea, si de lectura si critica, in textele acestei carti, concomitent dense si ludice, complexe si seducatoare ar putea continua la nesfarsit. Ne vom opri insa aici, incercand sa explicam in final nu continutul cartii, ci arhitectura, constructia-rezumat a cartii, semnificatiile sale pe planul interpretarii. Cele cateva fraze prin care am incercat sa aducem mai aproape de cititor cartea de fata sunt partiale si oarecum aleatoare. Caci, daca in general o carte nu este niciodata epuizabila in actul critic care o explica sau o aduce la cunostinta comunitatii literare, lucru ce pare elementar si de bun simt astazi, cu Pornind de la Nietzsche acest fapt este inca si mai clar. Insusi titlul este o dovada ca punctul final, capatul nu este dorit si nici macar nu este luat in calcul. Aspect care se cristalizeaza si mai puternic in cuvantul inainte adresat cititorilor. Mai mult, se afirma implicit o poetica a liberei circulatii a sensului, sens care nu este pur impuls semantic, de botez semnificational al lumii, ci un sens care se configureaza, cum altfel, pornind de la Nietzsche. Nietzscheanismul pus in joc de Stefan Borbely imbratiseaza in esenta o gandire-sambure, apta sa se inmulteasca teoretic infinit din ea insasi in diferitele medii culturale pe care le viziteaza. Acesta este si unul dintre motivele pentru care exista o certa frustrare a criticului si, banuiesc, si a cititorului deopotriva. Caci ceea ce reuseste autorul este un soi de naratiune culturala deloc des intalnita in literatura noastra actuala, de poveste cu personaje sintactice (nu e intamplator cuvantul) ce captiveaza extrem, dar care este mai putin docila in a se lasa narata la randul ei de catre un altul, respectiv cititorul sau criticul. Iar problema nu se ridica numai de pe axa eruditie-memorie-densitate informationala, cu toate ca nici ea nu este neglijabila. Oricum, abolirea granitelor si topirea lor intrun spatiu mai generos pe care il putem numi fie al cunoasterii, fie al gandirii, fie al culturii nu se face in favoarea unui perimetru sau altul. Altfel spus, citind eseurile lui Stefan Borbely afli un Nietzsche imbogatit de strasnica baie literara efectuata, la fel cum, similar, scrierile literare si regiunile culturale vizate cumuleaza noi valente, noi posibilitati de abordare. Apoi, intertextualitatea devine intercontextualitate si invers. Cititorului, de orice soi, nu ii va fi usor cu aceasta carte. Insa beneficiile pe care le va avea de pe urma sa, estetice, culturale, informationale, cathartice chiar, vor fi pe masura." Adriana Teodorescu

Scrie propria ta recenzie

 1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Calitate
Pret
Valoare
Incarcare...
Va rugam sa asteptati...