Lotte la Weimar

Cartea Lotte la Weimar, de Thomas Mann a aparut la editura Humanitas Fiction.

Punând în centrul romanului figura lui Goethe, Thomas Mann reflectează asupra raportului dintre viață și artă, care l-a preocupat dintotdeauna, și conturează portretul unei epoci întregi. Traducerea consacrată a lui Alexandru Philippide îi dă cititorului român șansa de a se bucura pe deplin de rafinamentul stilistic, umorul delicat și finețea creionării psihologice care disting scriitura lui Thomas Mann.

În septembrie 1816, o trăsură oprește în fața hotelului Elefantul din Weimar. Din ea coboară o doamnă respectabilă, însoțită de fiică și de cameristă. Foarte curând, chelnerul venit în întâmpinare face o descoperire care trezește la viață orașelul cufundat în acalmie: distinsa doamnă, semnând în registrul hotelului sub numele de Charlotte Kestner, este însăși Lotte, tânăra pe care marele Goethe, ilustrul locuitor al Weimarului, a imortalizat-o cu patruzeci și doi de ani în urmă în romanul său Suferințele tânărului Werther. Pe atunci, poetul își sublimase dragostea neîmplinită pentru Lotte în romanul epistolar care avea să facă senzație în întreaga Europă. Vestea sosirii doamnei Kestner se răspândește cu iuțeala fulgerului. Toți vor s-o vadă, s-o cunoască: dr. Riemer, secretarul lui Goethe; Adele Schopenhauer, sora celebrului filozof; August von Goethe, fiul poetului. Numai Goethe însuși întârzie să se arate, însă toate discuțiile conduc către el…

Spre sfârșitul anului 1936, Thomas Mann a început să scrie la „o povestire, plasată la Weimar în 1816, în care îmi permit deliciul fantezist de a-l readuce la viață pe Goethe“. Proza scurtă pe care o avea în minte autorul s-a transformat în romanul Lotte la Weimar, publicat în 1939. Mai întâi, îl cunoaștem pe Goethe doar din relatările subiective ale personajelor din anturajul său, care o întâlnesc pe Lotte, modelul de altădată pentru eroina din Suferințele tânărului Werther, sosită la Weimar pentru a-l revedea pe poet. Apoi, pe neașteptate, plonjăm în lumea lăuntrică a bătrânului Goethe. Folosind tehnica monologului interior într-o manieră care aduce aminte de James Joyce, Thomas Mann intră în „fluxul conștiinței“ acestuia: amintiri și planuri de viitor se combină cu gânduri despre viață și artă, despre evenimentele epocii și climatul politic. În fața cititorului se întrupează un Goethe ambivalent, proteic, cum nu poate să-l înfățișeze nici o biografie. Imaginea mitică a patriarhului care stârnește în rândul contemporanilor deopotrivă adulație și respingere este juxtapusă cu existența simplă a lui Lotte, care a înțeles să-și clădească o viață de familie dincolo de cultul literar iscat în jurul numelui său.