Generalul in labirintul sau - Gabriel Garcia Marquez - Editura Rao

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura

Ultimele zile ale lui Simon Bolivar, eroul legendar al Americii Latine, - o calatorie catre moarte intr-un peisaj luxuriant. Ca intotdeauna la Garcia Marquez, o lume plina de pitoresc in care evolueaza personaje arhetipale cu sentimente inevitabile la fel de substantiale ca si trasaturile lor fizice. Trairile, ambitiile, gandurile, amintirile si suferintele Generalului se converg in drumul sau catre trecerea in nefiinta, iar omul va vedea atunci labirintul pe care acestea l-au creat in jurul sau.

 

Fragment din volumul "Generalul in labirintul sau" de Gabriel Garcia Marquez:

"- E o ironie a soartei, spuse maresalul Sucre. Parca am fi semanat idealul independentei atat de adanc, incat aceste popoare cauta acum sa devina independente unele de altele.

Generalul reactiona cu multa insufletire.

- Nu repeta ticalosiile inamicului, spuse el, chiar daca sunt tot atat de convingatoare.

Maresalul Sucre se scuza. Era inteligent, ordonat, timid si superstitios, si trasaturile chipului sau erau de o gingasie pe care vechile urme de variola nu izbutisera s-o ascunda. Generalul, care il iubea atat de mult, spusese despre el ca facea pe modestul, dar nu era. Fusese un erou in luptele de la Pichincha, Tumusla, Tarqui si abia implinise douazeci si noua de ani cand comandase armata in glorioasa batalie de la Ayacucho, prin care fusese distrusa ultima reduta spaniola din America de Sud. Dar mai mult decat pentru aceste merite era cunoscut pentru inima lui buna in ceasul izbanzii si pentru talentul sau de om de stat. In acel moment renuntase la toate functiile pe care le avea si de atunci umbla, fara niciun fel de ifose militare, imbracat cu o haina neagra de stofa, lunga pana la calcaie, si intotdeauna cu gulerul ridicat ca sa se apere mai bine de vantul rece si muscator ce batea dinspre magurile din apropiere. Singurul sau angajament in fata natiunii - si ultimul, cum isi dorea el - era sa participe, ca deputat de Quito, la congresul constituant. Implinise treizeci si cinci de ani, era sanatos tun si o iubea la nebunie pe dona Mariana Carcelen, marchiza de Solanda, o fata frumoasa si plina de viata, originara din Quito, aproape o adolescenta, cu care se casatorise printr-un mijlocitor cu doi ani in urma si cu care avea o fetita de sase luni.

Generalul nu-si putea inchipui ca, era cineva mai calificat decat el sa-i succeada in functia de presedinte al republicii. Stia ca abia peste cinci ani avea sa implineasca varsta reglementara, potrivit unei restrictii constitutionale impuse de generalul Rafael Urdaneta ca sa-i bareze drumul. Cu toate acestea, generalul facea in secret demersuri pentru a indrepta lucrurile.

- Accepta-mi oferta, ii spuse el, si eu am sa raman comandant suprem si am sa dau tarcoale carmuirii cum da taurul tarcoale unei turme de vaci.

Arata istovit, dar fermitatea sa era convingatoare. Totusi, maresalul stia de mult ca niciodata nu avea sa fie al lui fotoliul in care sedea acum. Cu putin timp inainte, cand i se vorbise pentru prima oara de posibilitatea de a ajunge presedinte, raspunsese ca nu avea de gand sa conduca, o natiune al carei sistem politic si directie de dezvoltare erau din ce in ce mai mult lasate la voia intamplarii. Dupa parerea sa, primul pas spre purificare era inlaturarea de la putere a militarilor si dorea sa propuna congresului sa ia masuri pentru ca niciun general sa nu mai poata deveni presedinte in urmatorii patru ani, probabil pentru a se pune in calea lui Urdaneta. Adversarii cei mai de temut ai acestor masuri aveau sa fie insa oamenii cei mai puternici: generalii insisi.”