Recenzie: Un singur fir de Tracy Chevalier

Carti

A Single Thread, by Tracy Chevalier

Violet Speedwell este una dintre femeile Angliei anilor ’30, din secolul XX, a căror viață a fost afectată tragic de Marele Război (cum era numită Prima Conflagrație Mondială înainte să se știe că va veni una și mai mare). Fratele ei George și logodnicul Laurence au fost uciși pe câmpul de luptă, schimbând definitiv și destinele celor dragi care îi așteptau acasă.

Într-o lume în care căsătoria era văzută ca principala împlinire socială, Violet a rămas singură, la 38 de ani locuind alături de o mamă veșnic cârcotașă și sub constanta presiune a judecății celor din jur, pentru că nu e măritată și n-are copii. Practic, deja etichetată drept „fată bătrână”.

Toți acești factori sociali oprimanți și dorința confuză de trai independent o determină să adopte decizia aproape avangardistă de a se transfera cu serviciul ei modest de dactilografă, într-un alt oraș, unde să se întrețină singură.

Winchester pare locul perfect pentru asta, nu foarte departe de casa familială din Southampton, astfel încât să își poată vizita în weekend mama, dar unde nimeni nu o cunoaște și poate încerca să repornească totul de la zero.

Însă nici prin alte zări, realitățile de zi cu zi nu sunt deloc mai paradisiace pentru o femeie necăsătorită.
Dimpotrivă, Violet realizează cât de greu este să se chivernisească doar din salariul ei, ajungând să locuiască în gazdă în condiții spartane, să facă economii crâncene, inclusiv la mâncare, și să se simtă chiar mai însingurată.

Într-o astfel de existență solitară, banală și sărăcăcioasă, orice mică plimbare citadină capătă valoare de aventură și orice măruntă încântare estetică aduce satisfacții echivalente cu imersiunea totală în universul artei.

Vizitând maiestuoasa catedrală din oraş, Violet nimereşte la o slujbă unde se sfinţesc pernele de rugăciune cusute de o asociație foarte organizată de brodeze voluntare.
Fondat și ghidat profesional de domnișoara Louisa Pesel, coordonat de implacabila doamnă Biggins, Grupul de brodeze al Catedralei este inspirat din ghildele medievale și percepe ca pe o misiune sfântă, păstrarea istoricei tradiții de a broda pernițe de rugăciune pentru credincioși, adevărate opere de artă menite să dureze secole.

Marele Război a venit ca o demonstrație generală dureroasă că toate lucrurile sunt efemere.
Gândul că mici artefacte umane pot să se împotrivească – măcar o vreme – neantizării temporale se transformă pentru Violet într-o tentație irezistibilă.

Este imediat fascinată de ideea de a lăsa un semn al trecerii sale prin lume, o operă artistică destinată a dura mult după ce nu va mai fi, chiar și prin aceste obiecte fragile, mai puțin rezistente decât zidurile de piatră ale monumentului religios, dar care au și ele propria contribuție la frumusețea sa de ansamblu.

Din momentul când se plasează sub influența maximei Ars longa, vita brevis, existența lui Violet începe să se schimbe tot mai spectaculos.

În timp ce va învăța dificila tehnică a broderiei, va lega o strânsă prietenie cu exuberanta Gilda, cea care ascunde secretul preferințelor sale sexuale, de teama excluziunii sociale, va face cunoștință cu Arthur, clopotarul cu ochi luminoși ca fragmentele de vitraliu, dovedind că nicio soartă nu poate rămâne definitiv blocată în predestinare, atunci când există curajul de a înfrunta timpul și timpurile.
Uneori fiind nevoie doar de un fir, pentru a reface întreaga împletitură a unei vieți.

«Era încântată că el îi pusese întrebări. Cu bărbații ei de sherry, își petrecuse multe seri ascultându‑i și la sfârşit îşi dăduse seama că nu știu nimic despre ea în afară de o scurtă senzație fizică. Dar Arthur voia să știe mai multe despre ce o adusese la Winchester și unde lucra și cum se apucase de brodat. Era greu să eviți „de ce“‑ul mutării ei la Winchester, așa că se trezi povestindu‑i despre moartea tatălui ei și greutățile traiului cu mama ei. De aici ajunse la moartea fratelui ei, cu o scurtă incursiune în povestea morții logodnicului ei. Arthur dădu din cap, dar nu insistă.

— Mama ta e devastată de pierderea fiului ei, zise cu asemenea calmă autoritate, încât Violet înțelese că vorbește și despre soția lui și despre sine și despre fisurile ce nu vor putea fi niciodată reparate.

— Da, zise. Dar n‑ar trebui să‑și verse amarul pe mine și pe Tom. Noi suntem încă aici.

Știa că pare agasată, însă nu se putea stăpâni.

— Și Tom a luptat în război. Ar trebui să fie fericită că el a scăpat și s‑o arate.

Arthur rămase tăcut o clipă.

— Poate e greu de înțeles, dacă nu ai tu însăți copii. Imperativul biologic al părintelui e să‑și protejeze copilul și, atunci cînd îi este imposibil, are sentimentul că a dat greș, oricare ar fi împrejurările. E un sentiment complicat cu care trebuie să trăiești tot restul vieții.»

„Femei de prisos” au fost denumite în presă două milioane de femei britanice, la sfârșitul Primului Război Mondial, conflictul armat în care și-au pierdut viața două procenete din cetățenii Marii Britanii, în enorma majoritate bărbați. Femei necăsătorite constrânse să își găsească un loc într-o societate bazată pe succes matrimonial, să-și caute ocupații ce nu le erau tradițional destinate și să se emancipeze forțat.

Violet este una dintre ele, o pionieră nerecunoscută dintr-o revoluție mută și neobservată, decât la o privire aruncată retrospectiv în urmă. O protagonistă rebelă și curajoasă, ce reușește să își impună ideile, în pofida propriilor ezitări și a lipsei de sprijin chiar și din partea celor apropiați.

Tracy Chevalier, scriitoarea născută americană, devenită britanică, brodează cu măiestrie fundalul istoric și atmosfera intimă din Un singur fir, cu același gen de meticulozitate picturală feminino-feministă pe care i-am descoperit-o în bestsellerul ei absolut, Fata cu cercel de perlă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *