Recenzie: Pasagerul – de Cormac McCarthy

Pasagerul este, probabil, cel mai enigmatic și dificil roman pe care autorul american Cormac McCarthy l-a scris vreodată.

În cărțile sale anterioare avem leitmotivul fugii, al nihilismului înțeles ca renunțare la ideea existenței lui Dumnezeu, dar, în același timp, și căutarea unui sens, adesea legată de o coborâre în rău și în același nihilism la care personajele mccarthyane sunt condamnate.

Acest nou roman, însă, are un final deschis care sugerează o alternativă la nihilism, scriitorul devenind mai metafizic și mai existențialist, măcinat de obsesia pentru o nouă modalitate de a reconstitui o realitate aflată în derivă și de a păstra puținul uman care mai există în eroii săi.

Pasagerul relatează povestea lui Bobby Western, un bărbat originar din Knoxville, Tennessee, acum scafandru utilitar în New Orleans.
În timpul unei misiuni de recuperare din apropierea Golfului Mexic, protagonistul găsește pe fundul mării un avion privat intact, fără cutia neagră și fără unul dintre cei zece pasageri enumerați pe lista de zbor.
De aici începe o istorisire cu accente de thriller: confuzia din jurul recuperării acestei mini-aeronave se adâncește, Western fiind urmărit de doi tipi în costum și cravată, cu aer de misionari mormoni, care cred că este implicat în dispariția unor documente importante legate de avion.

Nimerind accidental într-un complot bizar, ce nu-i poate aduce decât necazuri, Bobby este mereu hăituit: de o instanță anonimă și necruțătoare, pentru o vină necunoscută, de fantoma tatălui său, unul dintre fizicienii care au construit bomba atomică în cadrul Proiectului Manhattan – inventatorul armei care a topit sticla și carnea la Hiroshima, și de imaginea surorii lui, dragostea și pierzania sufletului său.

Western este forțat să fugă de toate, urmărit mereu de transgresiunile reale sau visate din trecut,  iar în timp ce fuge, se adâncește tot mai mult în întunericul propriului suflet și al inconștientului său. Protagonistul este nevoit să sape în amintirile sale, în special în cele legate de sora sa, Alicia, care s-a sinucis cu zece ani în urmă, o ființă diafană și depresivă stranie, pasionată de muzică și matematică, căreia fratele ei îi purta un profund sentiment de iubire.
Povestea acesteia se împletește cu cea a lui Bobby, și alături de ei apare un personaj oniric: Puștiul, cel care poate avea răspunsurile la misterul fraților Western sau care va complica și mai mult lucrurile.

Implicarea lui Bobby Western în misiunea de recuperare și apoi în (presupusele) anchete federale ale celor doi indivizi îmbrăcați în haine de mormoni îl catapultează într-o întunecime profundă.
Această întunecime este cea a sentimentului de vinovăție pentru sinuciderea Aliciei, dar și pentru dispariția, din casa din Knoxville, a documentelor și obiectelor de familie legate de tatăl lor, omul de știință implicat în construirea bombelor ucigașe capabile să șteargă de pe fața pământului orașe întregi.

Pentru Western, tot ce a pierdut – și va pierde – erau oaze de stabilitate clădite pentru a-i permite să înțeleagă lumea, pentru a nu o lăsa să scape dincolo de logica sa. Odată cu distrugerea acestora, se simte ca și cum ar încerca în toate modurile să se agațe de bucăți din epave care i se fărâmă mereu printre degete.

Emblematic în acest zbucium este personajul Puștiul / Kid, sau mai simbolic spus, Talidomide Kid, care îi leagă pe frații Western. Talidomide Kid era în realitate un medicament foarte folosit în anii ’50 ca sedativ și hipnotic, ulterior suspendat din cauza daunelor cerebrale pe care le provoca pacienților.

Reflecțiile lui Kid ne readuc la ceea ce a teoretizat McCarthy în multe dintre operele sale: este imposibil să ai cunoștințe depline despre realitatea înconjurătoare, dar limbajul, combinat cu alte elemente și discipline, permite să se dea formă amorfului.
În cazul lui Bobby Western, soluția apare în conceptul de viața după viață, ceva foarte complex pentru un om care a fost întotdeauna sceptic în ceea ce privește ideea de Dumnezeu.

Ce înțelege Bobby, și ce înțelegem noi, cititorii, parcurgând părțile dedicate Aliciei, este că realitatea e un amestec de viață și vis care, pentru a exista, trebuie să fie modelată de noi înșine. Pentru a o modela, însă, nu este suficientă doar raționalitatea matematică și fizică, ci avem nevoie și de metafizică, și mai ales de scris, ceva care stabilește limite, care dă totuși ideea unui scepticism de bază mereu în căutare și reformulare a ceea ce trăim.

Ceea ce este pierdut continuă să supraviețuiască pentru că oameni ca Bobby au creat un etern în care să trăiască, în care ceea ce a fost se încadrează în ceea ce există în prezent. Bobby are nevoie disperată să-și țină în viață amintirile despre Alicia pentru că astfel pregătește o viață după moarte, un univers paralel în care este posibil să regăsească ființa iubită și să-și repare greșelile.

Pasagerul este doar primul volum din dipticul literar completat de romanul Stella Maris, dar deja e clar că McCarthy a depășit din nou orice tipare în care îl încadrau fanii, creând o operă capabilă să îmbine literatura, metafizica și matematica, inconștientul și limbajul, dar și să se scufunde în cel mai mare mister dintre toate: cel al existenței unei vieți după viață.

Dipticul Pasagerul – Stella Maris, opera unui maestru la apogeul artei sale, ne oferă povestea tulburătoare a celor doi frați, Bobby și Alicia Western, născuți în zodia hybrisului și trăind mereu, marginali și excepționali, la limită – limita siguranței, limita rațiunii, limita tolerabilului.

Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii americane a ultimei jumătăți de secol, Cormac McCarthy a fost laureat pentru romanele sale cu National Book Award, Pulitzer Prize, National Book Critics Circle Award, James Tait Black Memorial Prize și PEN/Saul Bellow Award.