Recenzie: Mă gândesc să-i pun capăt – de Iain Reid

Carti
Ma gandesc sa-i pun capat

Mă gândesc să-i pun capăt este un roman psihologic cu tentă thriller, aproape horror, nedefinită. Pe parcursul său te temi fără să știi de ce, fiecare pagină citită intensificând o senzație tulburătoare de neliniște.

Într-o zonă rurală oarecare din Statele Unite, o mașină se deplasează în lumina după-amiezii de iarnă, pe o șosea aproape pustie, înconjurată de nimic sau aproape nimic. Puțin de văzut, câteva case la orizont, și în depărtare câteva persoane, vaci și cai, dar mai presus de toate cerul, norii, copacii, câmpurile, gardurile, hambarele și oile.

Stând lângă Jake, care conduce în timp ce la radio se repetă enervant aceeași melodie country, prietena lui privește peisajul și analizează ideea de a încheie relația cu el; simțind că a venit momentul să pună capăt legăturii lor, chiar dacă totuși îl place pe bărbatul longilin cu aer distrat, păr ciufulit, inteligență ascuțită, talent la a purta conversații și cultură multilateral ramificată.

Trăiesc împreună de puțin timp, s-au întâlnit la un concurs amuzant dintr-un oraș universitar american… Acum sunt pe drum, în prima vizită împreună la părinții lui Jake. Dar când ajung în cele din urmă la ferma neglijată și izolată de la capătul unei alei pietroase, fata se vede implicată într-un tur al grajdurilor murdare, al gardurilor prost întreținute și al cotețelor mirositoare, apoi intră în casă pentru a-i întâlni pentru prima dată pe mama și pe tata lui Jake, o pereche extrem de bizară.

Ceea ce ar trebui să fie o seară relativ normală începe să se desfășoare cu fisuri sinistre care îi cufundă pe cei doi protagoniști într-o atmosferă de teroare neclară. În jurul lor se înfiripă progresiv un univers unde domnește presentimentul unui dezastru.

Cititorul se apropie de această poveste simțind imediat că ceva este putred și întunecat. Ceva e în afara locului și a contextului și, tocmai din acest motiv, creează note false care vibrează sub forma unor tensiuni vag evocatoare și umbros nedefinite.

Iain Reid își construiește lumea de groază folosindu-se doar de abilitatea sa de a povesti: nu utilizează monștri, scene violente, ucigași în serie. Pentru aproape două treimi din roman, povestea curge banal: doi tineri călătoresc împreună cu mașina, spre casa părinților lui.

Nu există altceva în această parte a romanului: nu există opriri înfricoșătoare, nu există întâlniri înspăimântătoare. Doar mașina care taie fața pustie a unei șosele ce se scufundă într-un câmp deschis, cu zăpada ascunzând totul și dialoguri sau rememorări în regim de flashback-uri.

Totul sugerează însă ceva cumplit, ceva ce ne face inima să bată în ritm accelerat. Nu este nimic evident de temut, dar totuși ne este frică.

ma_gandesc_sa-i_pun_capat_editura_curtea_veche_recenzie_

Mă gândesc să-i pun capăt e un roman de citit cu toate luminile aprinse, deoarece în umbre, în nerostit și în unghere, se pot ascunde contururile care îți vor afecta somnul. Nu poți renunța să întorci paginile, să vezi ce se întâmplă în continuare, să încerci să înțelegi unde naiba încearcă acest autor să te ducă.

Pentru că de la început, în spatele aparentei normalități a situației, în ceea ce pare a fi călătoria cu mașina a unei fete confuze cu privire la relația ei cu iubitul care o duce să-i cunoască părinții, există mistere înspăimântătoare ce se strecoară printre rânduri.

Cine este Apelantul, vocea misterioasă care sună obsedant la telefon pentru a lăsa mesaje criptice? Cine era bărbatul pe care l-a văzut copila din amintiri la fereastră? Ce se ascunde în spatele ușii zgâriate ce duce la subsol? La cine se referă oamenii care vorbesc despre descoperirea unui cadavru, în interludiile dintre capitole?

Stilul lui Iain Reid este unul foarte direct, sec, dar deloc simplist. Dimpotrivă, privind retrospectiv, fiecare cuvânt pare să aibă importanța sa. Una atât de mare, încât, odată ce ai terminat lectura, simți dorința – și poate nevoia – de a reveni la început, de a porni din nou călătoria, pentru a încerca să identifici toate detaliile, toate indiciile pe care autorul le-a presărat în timpul poveștii sale și care de abia la final au devenit clare.

„Mă gândesc să-i pun capăt.
Iar când apare gândul ăsta, rămâne. Durează. Zăbovește. Domină. Nu pot face nimic în privința lui. Crede-mă. Nu  dispare.  E  acolo  fie  că-mi  place,  fie  că  nu. Și când mănânc. Și când mă duc la culcare. Și când dorm. Și când mă trezesc. E acolo. Mereu. 
Nu mă gândesc de mult la asta. Ideea este nouă. Dar în  același  timp  pare  veche.  Când  a  luat  naștere?  Dacă  gândul  ăsta  nu  a  fost  conceput  de  mine,  ci  plantat  în  mintea mea, înainte de a prinde contur? O idee nerostită este lipsită de originalitate? Poate că, de fapt, am știut tot timpul. Poate că oricum așa avea să se sfârșească.
Jake a spus cândva: «Uneori, un gând este mai aproape  de  adevăr,  de  realitate,  decât  o  acțiune.  Poți  spune  orice, poți face orice, dar nu poți falsifica un gând.»
Nu poți falsifica un gând. Tocmai la asta mă gândesc.
Mă  îngrijorează. Serios. Poate  ar  fi  trebuit  să  știu  cum se va termina. Poate că sfârșitul a fost scris încă de la început.”

Iain Reid este un scriitor de origine canadiană. A început prin a semna articole şi rubrici pentru diverse publicaţii naţionale. Lucrările de nonficțiune i-au adus aprecierea criticilor, precum şi premiul RBC Taylor Emerging Writer Award, în 2015. Mă gândesc să-i pun capăt este romanul său de debut. În 2020, acesta a avut parte de o ecranizare pentru NETFLIX, în regia lui Charlie Kaufman.

Subiectele pe care le abordează în opera sa nu sunt dintre cele mai confortabile, însă tocmai aceasta este intenția lui Reid. Singurătatea, întunericul, teama, atmosfera claustrofobică din scrierile lui, toate au drept sursă de inspiraţie copilăria petrecută la ferma familiei sale, într-o regiune rurală a Canadei.

Filmul I’m Thinking of Ending Things (2020) respectă atmosfera și dialogurile, personajele nu seamănă totuși mai deloc cu cele descrise în carte (ea e mult mai educată, el mult mai necizelat), dar sunt interpretate de câțiva actori foarte buni, pe care eu i-am recunoscut din serialul Fargo.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *