O mie de corăbii – de Natalie Haynes

În romanul O mie de corăbii, autoarea sa, Natalie Haynes, dă glas acelor personaje feminine care, multă vreme, au rămas la periferia poemelor epice, ascunse în umbra unor bărbați glorificați pentru faptele lor de arme și pentru isprăvile legendare cântate de poeți.

Este aproape imposibil să nu fi auzit despre Războiul Troian, despre Iliada lui Homer și despre Odiseea care îi continuă într-o anumită măsură povestea. Cu toții am ajuns să știm, fie și în linii mari, soarta epopeică a celor mai mari eroi ai acestor mituri, bătăliile lor, interacțiunile cu zeii, moartea și gloria, și ne-am lăsat fascinați de jocurile puterii și orgoliilor în care regele Agamemnon, viteazul Ahile sau charismaticul Ulise se aflau mereu în centrul atenției. Dar partea umbrită a acestei istorii – glasul femeilor, trăirile lor și dramele interioare – ar fi, în viziunea lui Natalie Haynes, la fel de importantă și de relevantă ca saga războinicilor. Romanul ei surprinde exact această latură aparent secundară, transformând-o într-un cor polifonic de voci feminine care își cer dreptul la o istorie proprie. Așa cum autoarea însăși subliniază prin construcția narațiunii, bărbații au spus deja povestea mult prea des, iar de această dată Muza Caliope alege să pună accentul pe acele personaje care, altădată, ar fi fost reduse la roluri insignifiante sau ignorate cu desăvârșire. De la troienele care au rămas într-un oraș asediat și mai apoi cucerit, transformate în sclave ori roabe, până la femeile aheilor care s-au văzut private, la rândul lor, de bunăstarea și siguranța de odinioară, romanul lui Haynes propune o viziune încărcată de tensiune emoțională și de substanță legendară, în care martiriul feminin este scos la lumină cu delicatețe, dar și cu forță, în același timp.

Cartea se deschide cu imaginea dramatică a soției lui Enea, Creusa, care fuge, în toiul nopții, dintr-o Troie mistuită de flăcări. Omniprezența distructivă a războiului se simte din prima pagină, iar cititorul este invitat să urmărească nu doar gloria sau strategia militară, ci în special soarta celor care n-au avut niciun cuvânt de spus atunci când s-a hotărât ca soții ori tații lor să își adune forțele pentru a purta un conflict cumplit. Remarcabil este modul în care Haynes intercalează poveștile mai multor femei pentru a oferi o perspectivă mozaicată asupra ceea ce a însemnat acest război, de la primele sale semne până la lunga serie de urmări tragice. Fiecare capitol din viața personajelor se dezvăluie ca un fragment relevant dintr-un evantai amplu: Hecabe, regina decăzută a Troiei, trebuie să își regăsească demnitatea și să își construiască un sens al existenței după ce a pierdut tot; Andromaca, soția eroului troian Hector, se vede purtată spre o viață în sclavie, dezrădăcinată complet de la ceea ce însemna odinioară familia ei. Viziunea cea mai tulburătoare rămâne, poate, aceea a Cassandrei, profeta care nu este niciodată crezută, iar acest blestem al ei ajunge să capete valențele unei metafore simbolice despre femeile ignorate de bărbații pentru care adevărul rostit de ele nu este de niciun folos.

Forța discursului feminist se simte și în capitolele care o aduc în scenă pe Penelopa, binecunoscuta soție a lui Odiseu. Dacă din poemele homerice știm despre fidelitatea ei, despre faptul că și-a așteptat soțul cu răbdare și loialitate vreme de douăzeci de ani, Natalie Haynes ne dăruiește o Penelopă care devine și mai vie, mai ironică, mai plină de frustrare și de amărăciune față de aventurile grandioase ale lui Odiseu. Ea trimite epistole pline de sarcasm și de subînțeles soțului ei, întrebându-se, pe bună dreptate, dacă toată această rătăcire nu a fost totuși și un soi de cursă după glorie, un periplu plin de sine al bărbatului care, în loc să se întoarcă mai repede acasă, a preferat să-și împlinească setea de aventură. Personajul Penelopei, în această variantă, reprezintă vocea conștiinței feminine care nu mai acceptă doar să tolereze absența și inconștiența celui plecat la luptă sau prin peregrinări. În locul resemnării tradiționale, ea demonstrează clar luciditate, inteligență și un spirit critic accentuat. Această atitudine devine o marcă esențială a romanului: fiecare femeie vorbește despre sine și despre greutățile trăite fără a se mai reține în a menaja pe cineva, ci spunând durerosul adevăr despre cât de complicată și de năucitoare devine viața într-o lume măcinată de bătălii și invadată de orgolii masculine.

Un alt exemplu elocvent al generalizării acestei idei este capitolul dedicat Clitemnestrei, care îi reproșează lui Agamemnon cruzimea supremă de a-și sacrifica fiica, pe Ifigenia, pentru a potoli furia zeiței Artemis și a obține vânt prielnic plecării spre Troia. Întreaga poveste a sacrificiului declanșează un conflict moral și afectiv cu urmări catastrofale – asasinatul lui Agamemnon, la întoarcere, se leagă de setea de răzbunare a Clitemnestrei, iar romanul lui Natalie Haynes subliniază că, dincolo de oroarea unui război distant, se ridică alte drame individuale, mult mai acute și mai greu de șters din conștiință. Maternitatea trădată, suferința cauzată de un soț care și-a pus ambiția personală mai presus de viața propriului copil, toate acestea conturează un portret dur, greu de uitat, al soției care nu își poate ierta partenerul.

La rândul ei, Oinone, care a fost iubita lui Paris înainte ca acesta să o aleagă pe Helena, trăiește spaima și durerea exilului emoțional, fiind părăsită și respinsă. Pe un ton la fel de intens, Pentesilea, regina amazoanelor, intervine cu forță și curaj în desfășurarea războiului troian, doar pentru a cădea răpusă de Ahile. Astfel, fiecare poveste contribuie la amplificarea tragicului, dar și la readucerea în prim-plan a femeilor care, de fapt, și-au adus propria contribuție la această lume bulversată de teribila înfruntare armată.

Autoarea intercalează, de-a lungul capitolelor, și intervențiile Muzei Caliope, care nu ezită să critice manierele tradiționale de a descrie evenimentele și să ceară poetului (personaj anonim, dar în mod clar un ecou al lui Homer) să asculte atent toate nuanțele existenței eroilor. Apariția Muzei ca o voce ce vrea să zguduie tradiția narativă conferă romanului un aer metatextual și modern: devine limpede că Haynes intenționează să creeze un discurs revoluționar, o narațiune care se întoarce la izvoarele culturii occidentale, dar cu o abordare profund feministă, punând accentul pe ceea ce, de obicei, a rămas sub tăcere. Această idee este reluată ori de câte ori romanul iese din sfera pur ficțională și face trimitere la rosturile poeziei epice, la modelul homeric al relatării unui război sau la poziția zeițelor (Atena, Hera, Afrodita), despre care se sugerează că au un tip de responsabilitate indirectă pentru soarta muritorilor.
Zeițele sunt, la rândul lor, redate ca niște entități ce pot fi crude și capricioase, manipulând cu subtilitate viețile oamenilor și determinându-le alegerile. Nu e, deci, doar un conflict între bărbați și femei, ci o întreagă rețea de putere ce se dezvoltă pe axa oameni-zei și care surprinde vanitatea, răzbunarea și chiar delirul unor divinități mult prea umanizate prin defectele lor.

Farmecul romanului mai izvorește și din modul cum autoarea reușește să îmbine fidelitatea față de miturile originare cu o expresivitate modernă și accesibilă. Personajele nu sunt transcrise într-un limbaj arhaic, nici plasate într-o atmosferă ce ține strict de epoca bronzului. Dimpotrivă, relatarea are un ton universal, punând în valoare suferințele, speranțele și curajul unor femei care par aproape contemporane nouă, chiar dacă fundalul este unul antic, doldora de zei, eroi și regate demult apuse. Această tehnică face ca suferința lor, precum și nevoia lor de a-și spune povestea, să aibă un impact mai puternic asupra cititorului de azi. Este, probabil, și motivul pentru care cartea a fost primită cu atâta entuziasm de public și critici, ajungând să fie nominalizată la premii importante și comparată cu alte reinterpretări feminine ale miturilor clasice, precum Circe de Madeline Miller sau Femeile din Troia de Pat Barker. Prin aceste romane, se creează o nouă viziune asupra modului în care putem reciti și reinterpreta mitologia veche, testându-i semnificațiile actuale și punând accent, în sfârșit, pe vocile care au stat ascunse atâta vreme.

Natalie Haynes dă viață unui volum coral care pare structurat după canoanele tradiției teatrale grecești antice, în care corul era elementul central în jurul căruia se desfășura întreaga acțiune. Aici, fiecare protagonistă acționează atât individual, prin capitolul dedicat, cât și ca parte a unui întreg: după ce își spune propria poveste, revine în corul femeilor, subliniind dimensiunea colectivă a narațiunii.

Forța feminină e evidențiată poate cel mai bine când autoarea subliniază că, în pofida umilințelor, a violenței și a abuzurilor la care sunt supuse, personajele sale rămân demne și foarte conștiente de puterea lor interioară. Nu e de mirare că, la finalul romanului, cititorul rămâne cu impresia că tot acest efort militar al bărbaților – ridicat, de obicei, la rang de fapt eroic – generează răni și consecințe cu mult mai ample decât victoria sau înfrângerea unui oraș-cetate. Perspectiva asupra curajului se modifică. Haynes sugerează că eroismul nu este doar apanajul celor care luptă pe câmpul de bătălie; rezistența tăcută, modul în care femeile știu să-și păstreze speranța și să lupte pentru viața și identitatea lor reprezintă, uneori, forme de curaj chiar mai impresionante decât ridicarea scutului în fața dușmanului.

Focalizarea trece de la sarcasmul și ironia Penelopei, la disperarea și furia Hecabei, la profețiile ignorate ale Cassandrei ori la gesturile disperate ale Creusei, care încearcă să scape cu viață din orașul în flăcări. Variația de tonuri și experiențe creează un efect de polifonie dramatică, reușind să ofere romanului o textură plină de prospețime, deși subiectul este, din punct de vedere cultural, unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute din lume. În acest sens, putem spune că O mie de corăbii reprezintă nu doar o rescriere a Iliadei și a Odiseei din perspectivă feminină, ci și o punte între trecutul mitologic și sensibilitatea modernă, readucând în centrul atenției puterea și importanța femeilor într-o societate al cărei discurs literar a fost, aproape invariabil, dominat de bărbați.

Prin acest efort, Natalie Haynes reușește să ofere cititorilor un roman intens, în care emoțiile sunt foarte puternice, iar revolta, suferința, dorința de libertate și speranța reies la fiecare pas. Cititorul înțelege că povestea Războiului Troian, a cuceririi cetății și a zecilor de ani de confruntare, e doar un pretext pentru a descoperi, în profunzime, că fiecare act de violență își răsfrânge consecințele mult mai departe decât își imaginează cei ce pornesc la luptă. Acolo unde un bărbat vede o demonstrație de forță, o femeie vede, adesea, căminul distrus, copilul pierdut, viitorul anulat. Titlul romanului, referința la cele o mie de corăbii care au plecat să pedepsească Troia pentru răpirea Helenei, devine și o metaforă pentru numărul infinit de suferințe și tragedii pe care un astfel de război le poate aduce.

Cartea O mie de corăbii este, așa cum însăși autoarea speră, un pas înainte spre conștientizarea faptului că eroismul poate lua multe forme, iar puterea de a îndura, de a rezista și de a ridica vocea împotriva destinului nedrept e, din unele puncte de vedere, la fel de impresionantă ca măiestria cu care un erou mânuiește arma. Natalie Haynes a alcătuit, astfel, un roman interesant, plin de emoție și de interpretări curajoase, aducând un omagiu tuturor femeilor care au fost multă vreme doar note de subsol în marile epopei, deși povestea lor merită pe deplin să fie spusă și auzită. Prin reconstrucția detaliată și prin empatia pe care o cultivă pentru protagonistele sale, autoarea ne invită la un exercițiu de imaginație și compasiune: poate că, odată ce ajungem la ultima pagină, vom înțelege că marea scenă a umanității nu ar fi niciodată completă fără aceste voci feminine, uneori reduse la tăcere, dar care, atunci când reușesc să se facă auzite, pot răsuna cu o forță evocativă ce rivalizează cu oricare faptă a eroilor legendari.