Apa vie - Bogdan-Alexandru Hagiu - Editura Sedcom Libris

Cartea Apa vie scrisa de Bogdan-Alexandru Hagiu a aparut la editura Sedcom Libris in anul 2020 si face parte din categoria Beletristica.

Medic si conferentiar universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza din Iasi”, director al unui grant ce se ocupa de profilaxia formelor grave de COVID-19 prin exercitii fizice de intensitate moderata, autor al ipotezei medicale conform careia acest obiectiv poate fi obtinut prin restaurarea energetica a mitocondriilor, Bogdan-Alexandru Hagiu s-a impus de cativa ani si in literatura prin doua romane al caror succes creste odata cu descoperirea lor de catre tot mai multi cititori, Biserica de lemn si Sarpele de arama publicate, de asemenea, de Editura SEDCOM LIBRIS in Colectia „Areopag”.
Motivul interesului cititorilor pentru cartile medicului Bogdan-Alexandru Hagiu este lesne de inteles. Acesta transpune in planul fictiunii preocuparile si cercetarile sale stiintifice care demonstreaza ca rautatea este principala sursa a imbolnavirii, degradarii si imbatranirii corpului uman. Mesajul sau este unul profund cathartic – fiecare dintre noi trebuie sa incercam sa ne cunoastem mai bine, sa ne recunoastem greselile, sa nu mai repetam raul pe care l-am facut altora, sa ne schimbam in bine, sa traim clipa si sa ne bucuram de tot ceea ce ne ofera viata si, astfel, prin bunatate, intelegere, armonie, fericire si iubire care functioneaza ca o potiune magica, ca insasi apa vie, sa ne salvam mintea, sufletul si corpul de la boala si sa amanam intrucatva moartea.
Noul sau roman Apa vie se hraneste din surse de inspiratie folclorice romanesti inedite, descoperite chiar de autor in lungile sale calatorii prin tara, in zone istorice incarcate de mister, din legende vechi, credinte si superstitii care intretin tensiunea si interesul viu pentru lectura cartii. Motivul vesnicei cautari a apei vii si a apei moarte, care au darul de a intineri oamenii, de a vindeca bolile si de a darui viata vesnica, pe care il regasim si in basmele populare constituie filonul de aur al romanului.
La porunca lui Osman Pazvantoglu, zugravul de biserici Toader Ispas transporta cu un car tras de cateva perechi de boi din Transilvania tocmai in cetatea Vidinului de la sud de Dunare o bisericuta de lemn facatoare de minuni. Pe unul dintre peretii acesteia exista o pictura veche incarcata de o energie purificatoare, exorcizanta si tamaduitoare – Sfantul Gheorghe care-l ucide cu sulita pe Demonul Fricii, cel care chinuieste si distruge atatia oameni sucindu-le mintile, reprezentat printr-o femeie batrana cu plete si brate din vreascuri de copac cu care ii sfarteca pe cei rataciti. Bisericuta aceasta de lemn este invaluita de vraja unei povesti misterioase. In jurul ei se intinde un straniu Cimitir al Ciumatilor unde par sa se odihneasca cei rapusi de acest flagel acum doua secole. Noaptea acestia se ridica din morminte, au o viata a lor aparte, comunica intre ei, spunandu-si povestile de viata. Vestea ca biserica va fi mutata ii tulbura insa cumplit pentru ca ei nu-si pot gasi linistea si refugiul in calea atacului demonilor decat sub lespezile acesteia. Mortii ii bantuie visele lui Toader Ispas, iar acesta primeste dezlegarea si invoirea mutarii bisericii doar atunci cand face promisiunea ca le va pune tuturor cruci pictate in locul nou ales pentru asezare. Si doar asa bisericuta de lemn se urneste cu greu spre sud, urmata de toti acesti morti care-si taraie pe sub pamant oasele albe si-si cauta neostoiti linistea pana la venirea Judecatii de Apoi. (Redactor-sef Alina Hucai)

„Soapta strabatu pamantul, pietrele si radacinile mai usor decat un pastrav apa. Tot atat de usor, trupul eteric al unei femei, tinere si frumoase asa cum ii placea sa-si aminteasca ca traise acum un sfert de veac, nu imputinata de boala cum murise acum cinci ani, veni langa sicriul fratelui sau, mort tot pe vremea ciumei. Scandurile putrede fura despicate la fel de usor ca apa de capul acoperit de suvite negre al unui barbat. Si el, Vasile, avea trupul de care ii placea sa-si aduca aminte, trupul de flacau cu care jucase la nunta. Lasase in urma, in cosciug, scheletul acoperit de resturi putrede de carne si imbracaminte. Chiar daca nu ar fi putrezit, trupul ar fi fost cel al unui batran incovoiat de necazuri si de aplecarea spre coarnele plugului. Dar Vasile cel din spirit nu mai avea fruntea brazdata cu care mu-rise trupul din carne. Asa avea sa se prezinte la Judecata de Apoi! Drept si cu chipul senin! Asa ii scria si pe cruce. Ca nu avea de ce sa-i fie rusine, deoarece facuse numai fapte bune in viata.” (fragment din romanul „Apa vie” de Bogdan-Alexandru Hagiu).
„Borsa, 3 octombrie 1725
O batrana mi-a spus ca inainte de a pleca, Paraschivai ii facuse vracioaia satului un ibovnic demonic. De aceea simteam ca nu pot s-o ajut. Si-a van-dut sufletul diavolului pentru a putea suporta durerea. Dar era in continuare in mana Fricii. Am privit pe geam, la armata imbracata in verde a brazilor. Curand va ninge si vor avea armuri de otel. Atunci chiar vor putea zdrobi orice drumet, orice oaste. (...) In scor-buri, tin serpi si animale cu dinti ascu-titi care se reped la noi. Si, uneori, noaptea, cate o ramura uscata si nodu-roasa ia forma Fricii. Acea femeie ba-trana cu ochi orbi. Si muta, nu poate sa scoata niciun cuvant. Se incalzeste la un foc de fiecare data cand o vede un om. Dar numai ca sa-l ucida sau sa-l schilodeasca. Pentru ca scrie si in Biblie ca nebunii cad in foc sau in apa. Iar un om cuprins de frica e un om nebun. Si de multe ori cei cu mintile ratacite cad in bratele Fricii pentru ca nu se pot pazi, nu sunt stapanii propriului cuget.” (fragment din romanul „Apa vie” de Bogdan-Alexandru Hagiu).

 „Nu pot scrie in ce hal arata bietul baiat. Prin panza alba cu care il legasera, sangele razbatea la orice miscare. Le-am spus parintilor sa-l puna pe o targa, sa-l acopere bine si sa mergem im-preuna la biserica. I-am citit la miezul noptii Moliftele Sfantului Vasile cel Mare. Nu numai ca nu tinusem post negru trei zile, dar mancasem carne chiar in ziua aceea. Ce sa fac, aerul rece si umed al muntilor iti face o foame cumplita. Si poate nu eram atat de curat. Fusesem soldat, ucisesem oameni. Dar numai ca sa-mi apar neamul. Eram pregatit sa lupt eu insumi cu diavolul, daca exorcizarea nu ar fi reusit si m-ar fi incercat cu ispite. Nici macar o icoana facatoare de minuni nu aveam in biserica. Dar in putinele ore cate imi mai ramasesera pana la miezul noptii l-am pictat eu insumi, asa cum am putut, pe Sfantul Gheorghe ucigand balaurul. Dar nu am reprezentat un dragon, ci Frica, asa cum o vazuse baiatul, asa cum o vazusem si eu. Nu am avut decat negru, rosu, galben si brun, culorile folosite de tarani pentru a-si vopsi hainele. Pana si pensulele mi le-am facut singur, din par de cal. Mi-a mai venit o idee si pe acelasi perete l-am pictat pe Domnul Iisus scotand demonii din oameni. Nu l-am infatisat decat pe baiat, cu aratarea din crengi iesindu-i din gura, ca un abur negru. Dar era loc destul pentru toti care ar mai fi patit la fel. Pe care i-ar fi schilodit frica. Numai sa fie bine, sa-i salvez sufletul bietului copil, ca viata nu mai era posibil, chiar daca tatal sau a incalecat si a pornit in goana spre Satmar, sa caute un doctor. Nu avea ce sa-i faca, pierduse prea mult sange.” (fragment din „Apa vie” de Bogdan-Alexandru Hagiu, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2020)
Din Trilogia Raul damnatilor, mai fac parte romanele Biserica de lemn (2018) si Sarpele de arama (2020).